„Coriolanus” – o poveste cât o istorie.

    Locație: Amfiteatrul Flavian

    Anul: Undeva pe linia temporală a unuia din ciclurile istoriei.

   Mai puțin populară între capodoperele shakespeare-iene, „Coriolanus” este povestea unui om onest în cinismul său, care nu crede în înțelepciunea mulțimii (și cine-l poate învinui); a unui stat care știe cum să scape de un om incomod, pentru că nu-i așa, gloata furioasă dărâmă până și zeii de pe piedestalele lor – este o poveste despre cum nu există trădări mici sau mari.

   Alexandru Darie – regizor, povestitor (sau profet?), menestrel al timpurilor noastre, cu mijloace narative vaste – aduce în fața publicului un text-pretext la care, deși a început a pune carne pe el cu gândul la istoria recentă – așa cum spune el – evenimente contemporane construcției spectacolului l-au influențat și au intrat organic în dinamica sa, transformându-l în martor – spectacol-cronică – al mișcărilor sociale românești, europene și nu numai.

   Decorul de pe scena Teatrului Bulandra (Sala Toma Caragiu) semnat de Octavian Neculai este cușca luptelor cu pumnii goi ai gladiatorilor de ieri și de azi, e Amfiteatrul Flavian – Colloseum-ul roman – în care Alexandru Darie dă mulțimii pane et circem, orchestrând o epopee în care eroul devenit anti-erou învinge cinstit dar e înfrânt în cele din urmă de propria-i cinste. Regizorul e generos cu publicul său, el oferă simboluri ușor recognoscibile și din abundență: cozi de târnăcoape, gloata mereu împărțită în cele patru puncte cardinale, câinele-cerber care patrulează la poarta iadului, și multe altele pe care trebuie să le vezi ca să le crezi. Dureaza aproape patru ore. Nu, nu e fast-food teatru, e teatru-teatru.

   Muzica lui Cristian Lolea însoțește epic povestea care abundă în efecte pirotehnice spectaculoase și lupte coregrafiate minuțios ce au coborât direct din platourile de filmare în scena de teatru în prima parte a epopeii, iar în cea de-a doua în schimbări intense de stare și transformări de personaj. De la minimalismul lui Radu Amzulescu, până la caricatura vie – dramatică și dureroasă – creată de Ionel Mihăilescu; de la rigoarea, forța și zbuciumul personajului creat de Șerban Pavlu la poigne-ul lui Romeo Pop, totul e o premeditare scenică bine unsă.

   Un final ca poanta unui banc este absolut potrivit. Tabloul zugrăvit de Alexandru Darie pentru finalul spectacolului e un tablou groaznic de fericire simulată afișată, pe care cei ce au deschis ochii către această lume cu cel puțin cincisprezece ani înainte de 1989 încă și-l mai pot aduce aminte organic. Un tablou încă prezent în anumite părți ale lumii. Un final de profeție care, regizorul însuși își mărturisește speranța că nu se va împlini.

   Acest spectacol e o lovitură de teatru.

„Coriolanus”? „Coriolanus”.

45517220_204164600485200_5050794562713288704_n.jpg

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s